Un gând pentru tine

Doi prunci într-o iesle


În 1994, doi americani au răspuns unei invitaţii de la Ministerul Educaţiei din Rusia, să predea morala şi etica în şcolile publice, pornind de la principii biblice.

Trebuiau să predea în închisori, la comercianţi, la pompieri, la poliţie şi într-un mare orfelinat. La orfelinat erau aproape 100 de copii, băieţi şi fete, care fuseseră abandonaţi şi lăsaţi în mâinile statului. Aici a început această întâmplare relatată chiar de către vizitatori.

Se apropia vremea sărbătorilor, copiii de la orfelinat aveau să asculte pentru prima oară istoria tradiţională a Crăciunului. Le-am povestit despre Maria şi Iosif cum au ajuns la Betleem, şi, pentru că nu au găsit loc pe la hanuri, au fost nevoiţi să plece spre un staul, unde în final s-a născut copilul Isus şi apoi a fost pus într-o iesle.

De-a lungul povestirii, copiii şi angajaţii orfelinatului nu-şi puteau reţine uimirea. Unii erau aşezaţi pe marginea scaunului, încercând să nu piardă nici un cuvânt. Odată încheiată istorisirea, le-am dat copiilor trei bucăţi mici de carton ca să încropească din ele o iesle. Fiecărui copil i s-a dat un pătrăţel de hârtie tăiate din nişte şerveţele galbene pe care le aveam cu mine. În oraş nu se găsea nici măcar o bucată de hârtie colorată.

Urmărind instrucţiunile, copiii au tăiat şi au îndoit hârtia cu grijă, punând fâşii de hârtie în loc de paie. Nişte bucăţele foarte mici, tăiate dintr-o cămaşă de noapte veche pe care o doamnă din America a uitat-o la plecare din Rusia, au fost folosite pentru a-i face o păturică pruncului. Dintr-o pălărie maro pe care am adus-o noi din Statele Unite, au croit chipul pruncului.

În timp ce orfanii erau ocupaţi cu montarea ieslelor, eu mergeam printre ei să văd dacă nu cumva aveau nevoie de ajutor. Totul a fost bine până am ajuns la micul Mişa. Părea să aibă vreo şase anişori şi îşi terminase treaba. Când am privit în iesle, am rămas uimit văzând nu un prunc, ci doi. L-am chemat repede pe traducător ca să-l întrebe de ce erau doi prunci în iesle. Mişa a pus mâinile în sân şi, privind înspre iesle, a început să repete istorisirea foarte serios.

Pentru un copil care ascultase doar o dată în viaţa lui istoria Crăciunului, o spunea foarte bine, până ce a ajuns la partea în care Maria îl pune pe copil în iesle. Acolo Mişa a început să inventeze varianta lui de final şi a zis: ”Şi când Maria l-a pus pe copil în iesle, Isus m-a privit şi m-a întrebat dacă eu aveam unde să stau. Eu i-am zis că nu aveam nici mamă, nici tată şi că nu aveam unde să stau”. Atunci Isus mi-a zis că puteam să stau acolo cu el. I-am zis că nu puteam, pentru că nu aveam un dar pentru el. Dar eu voiam să rămân cu Isus, aşa că m-am gândit la ce puteam să-i ofer eu lui; mi-a venit ideea că un bun dar ar fi să-i dau căldură şi l-am întrebat pe Isus: ”Dacă ţi-aş da căldură ar fi un dar bun pentru tine?” Şi Isus mi-a zis: ”Dacă-mi dai căldură, ar fi cel mai bun dar pe care l-am primit vreodată”. Aşa că m-am aşezat în iesle şi Isus m-a privit şi mi-a zis că puteam să stau cu el totdeauna.

Când micul Mişa a terminat de povestit, ochii lui străluceau plini de lacrimile care-i curgeau pe obraji; şi-a şters faţa, a pus capul pe masă şi umerii lui au început să i se scuture de plâns amarnic. Micul orfan găsise pe cineva care avea să nu-l părăsească niciodată, nici să abuzeze de el. Cineva care să fie cu el totdeauna!

Iar eu am învăţat că în viaţa ta nu contează lucrurile, ci oamenii pe care-i ai lângă tine, ei contează cu adevărat.

.:: sus ::.




Spectacol de Crăciun


Era Crăciunul şi în sat avea să se ţină o reprezentaţie despre naşterea Domnului Isus. Toţi erau foarte entuziasmaţi, doreau ca spectacolul să fie o reuşită.

Actorii erau copii, dar între ei era unul cu probleme; nu ştie nimeni de ce, dar era mult mai lent decât ceilalţi la învăţătură. Voia şi el să aibă un rol, iar profesoarei i s-a făcut milă văzându-l atât de dornic şi i-a dat un rol mic: trebuia să fie hangiul care-i refuza pe Maica Domnului şi pe Iosif să intre în hanul lui pentru că nu mai era loc.

În ziua punerii în scenă, teatrul era neîncăpător, erau oameni chiar şi în picioare. Şi când au ajuns la partea în care Iosif şi Fecioara Maria se aflau în faţa hanului, când venise rândul copilului cu probleme, s-a întâmplat ceva neaşteptat. Iosif a bătut la poartă, a ieşit hangiul care trebuia să-i gonească, dar când a văzut perechea tânără şi, mai ales, pe femeia însărcinată cu cel ce avea să fie Salvarea noastră, copilului i s-au umplut ochii de lacrimi şi le-a zis:

- Poftiţi, intraţi, doamna poate dormi în patul meu, iar eu voi dormi pe jos.

S-a aşternut o linişte profundă în sală şi multora li s-au umplut ochii de lacrimi. Spectacolul a fost un succes, în ciuda faptului că nu a fost fidel realităţii din acea noapte de Crăciun, dar simţeam că ceva se schimbase în vieţile noastre; în inocenţa lui ne-a învăţat că trebuie să-i iubim şi să-i ajutăm pe ceilalţi indiferent cine sunt ei, pentru că toţi suntem copiii lui Dumnezeu şi suntem pe această lume ca să facem bine fără a cere nimic în schimb.

.:: sus ::.




Râsul lui Diogene


Într-o zi, Diogene stătea la colţul unei străzi râzând cu gura până la urechi. Prietenul său, Aristip l-a întrebat:

- De ce râzi?

- Vezi piatra aceea din mijlocul străzii? În puţinul timp în care am stat aici, s-au împiedicat de ea zece persoane. Toate s-au supărat, dar nici una dintre ele nu s-a deranjat să o ia de acolo pentru ca alţii să nu mai dea în ea.

.:: sus ::.




Perspectivă chinezească


Dacă îţi faci planuri pentru un an, seamănă grâu!

Dacă îţi faci planuri pentru zece ani, plantează un copac!

Dacă îţi faci planuri pentru o sută de ani, educă un copil!

.:: sus ::.




Fără iubire


Inteligenţa fără iubire te face pervers.

Dreptatea fără iubire te dace necruţător.

Diplomaţia fără iubire te face ipocrit.

Succesul fără iubire te face arogant.

Docilitatea fără iubire te face slugarnic.

Sărăcia fără iubire te face tiran.

Munca fără iubire te face sclav.

Simplitatea fără iubire te înjoseşte.

Rugăciunea fără iubire te face introvertit.

Legea fără iubire te robeşte.

Credinţa fără iubire te face fanatic.

Crucea fără iubire devine tortură.

.:: sus ::.




Discipolul lui Socrate


Un discipol a venit foarte agitat acasă la Socrate şi a început să vorbească în felul următor:

- Maestre, vreau să-ţi spun că un prieten de-al tău a vorbit despre tine curăutate…

Socrate l-a întrerupt, zicându-i: ”Stai! Ai trecut deja prin cele trei cercuri ceea ce vrei să-mi spui?”

- Cele trei cercuri?

- Da, a răspuns Socrate. Primul este ADEVĂRUL. Ai cercetat cu grijă dacăceea ce intenţionezi să-mi spui este adevărat din toate punctele de vedere?

- Nu… le-am auzit spunându-le unora din apropiere.

- Dar măcar prin al doilea cerc? – BUNĂTATEA – le-ai trecut? Ceea cevrei să mi zici este bun?

- Nu, de fapt nu, e chiar opusul…

- Ah! L-a întrerupt Socrate. Atunci să trecem la cel de-al treilea cerc: EsteNECESAR să-mi povesteşti toate acestea?

- Ca să fiu sincer, nu, nu este necesar.

- Atunci – a zâmbit înţeleptul – dacă nu e adevărat, nici bun, nici necesar…să-l lăsăm uitării.

.:: sus ::.




Cugetări


Fericirea nu este un rezultat, este o recompensă. - Ingersoll -

Arta vieţii constă în a face din viaţă o operă de artă. - Gandhi -

Încrederea în sine este prima condiţie pentru a avea succes. - R. W. Emerson -

Fericirea aparţine celor care se dăruiesc, care se respectă şi mai ales celor care au credinţă. - Alexandre Silva Oliveira -

Buna dispoziţie răspândeşte mai multă fericire decât toate bogăţiile din lume.Ea vine din obiceiul de a privi lucrurile cu speranţă şi de a te aştepta la ce e mai bun, nu la ce e mai rău. - Montaper -

Iubirea este prima condiţie pentru a fi fericit. - Camilo Castelo Branco -

Nefericirea are şi ceva bun: ne oferă prilejul să ne cunoaştem adevăraţii prieteni. - Honoré de Balzac -

.:: sus ::.




Cele şapte vase cu aur


Un bărbier trecea odată pe sub un copac bântuit, când a auzit o voce:

- Ai vrea să ai şapte vase cu aur?

Omul a privit în jur, dar nu a văzut pe nimeni. Lăcomia lui se trezise însă, aşa că a strigat:

- Da, aş vrea.

- Atunci, du-te imediat acasă, i-a spus vocea. Le vei găsi acolo.

Bărbierul a fugit spre casă, unde a găsit într-adevăr şapte vase pline cu aur, cu excepţia unuia, care era doar pe jumătate plin. Bucuria i-a fost astfel imediat spulberată. Bărbierul nostru a simţit că nu poate trăi astfel: trebuia neapărat să umple şi cel de-al şaptelea vas, altminteri nu va mai fi niciodată fericit.

De aceea, a topit toate bijuteriile familiei şi le-a turnat în monede de aur, pe care le-a introdus în cel de-al şaptelea vas. Spre uimirea lui, acesta a rămas tot pe jumătate gol. Era exasperat! Omul s-a pus atunci pe economii, şi-a înfometat familia, dar degeaba. Oricât aur punea în cel de-al şaptelea vas, acesta rămânea în continuare pe jumătate gol.

Într-o zi, l-a rugat chiar pe rege să-i dubleze salariul. Acesta a acceptat, astfel că lupta pentru umplerea vasului a fost relansată. A ajuns chiar să cerşească. Vasul înghiţea fiecare nouă monedă de aur, dar refuza să se umple!

Între timp, regele a observat cât de tras la faţă era bărbierul său.

- Ce s-a întâmplat cu tine? l-a întrebat el. Erai atât de fericit când aveai salariul mai mic. Acum ţi l-am dublat, dar arăţi obosit şi nefericit. Să nu-mi spui că ai primit cele şapte vase cu aur.

Bărbierul a rămas uimit.

- Cine v-a spus acest lucru, Maiestate?

Regele a început să râdă:

- Nu mi-a spus nimeni, dar manifeşti toate simptomele celor cărora stafia le-a dat cele şapte vase cu aur. Odată, mi le-a oferit şi mie. Când am întrebat-o dacă pot cheltui banii sau dacă nu pot decât să-i strâng, a dispărut fără urmă. Acei bani nu pot fi cheltuiţi. Nu fac decât să trezească dorinţa de a strânge şi mai mulţi. Du-te şi înapoiază-i stafiei şi vei fi din nou un om fericit.

.:: sus ::.




Nu te schimba


Am fost un nevrotic ani de zile. Anxios, depresiv, egoist. Toată lumea îmi spunea să mă schimb.

Deşi îi detestam, eram de acord cu ei. Doream să mă schimb, dar nu reuşeam, oricât de mult încercam.

Cel mai mult mă rănea faptul că cel mai bun prieten al meu mă sfătuia acelaşi lucru: să mă schimb. De aceea, mă simţeam neputincios.

Într-o zi, mi-a spus:

- Nu te schimba. Te iubesc aşa cum eşti.

Aceste cuvinte au fost ca un balsam pe inima mea rănită: ”Nu te schimba…Nu te schimba…Nu te schimba… Te iubesc aşa cum eşti”.

În sfârşit, m-am relaxat. Am devenit din nou viu. Şi, fără să-mi dau seama, m-am schimbat!


Astăzi ştiu că nu m-aş fi putut schimbat niciodată dacă nu aş fi găsit pe cineva care să mă iubească aşa cum eram, indiferent dacă m-aş fi schimbat sau nu.

Oare aşa mă iubeşti şi Tu, Doamne?

.:: sus ::.




Alfabetul înţelepciunii


Adună la tinereţe ca să ai la bătrâneţe.

Binele învinge răul.

Cine are carte are parte.

Dacă prietenul tău este miere, nu umbla să-l mănânci tot.

E mai bine să întrebi de două ori decât să greşeşti o dată.

Făgăduiala dată este datorie curată.

Graba strică treaba.

Hainele nu-l face pe om mai de treabă.

Iubirea învinge totul.

Întâi capul să gândească, apoi gura să vorbească.

Judecă-te-ntâi pe tine, apoi judecă pe alţii.

La tot răul este şi un bine.

Minciuna are picioare scurte.

Nu ceea ce intră pe gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură.

Omul sfinţeşte locul, nu locul pe om.

Prietenul la nevoie se cunoaşte.

Rău faci, rău vei găsi.

S-asculţi învăţătura tatălui tău şi nu uita poveţele mamei tale.

Şcoala face omul, om şi altoiul pomul, pom.

Timpul este dascălul cel mai bun fiindcă el ne învaţă toate.

Ţine frâu gurii tale la mânie.

Unde dragoste nu e, nimic nu e.

Vorba dulce, mult aduce.

.:: sus ::.




Ce este bogaţia


Grupul 1

Arhitectul: Să fac proiecte care să-mi permită să câştig mulţi BANI. Inginerul: Să elaborez sisteme care să fie utile şi foarte BINE PLĂTITE. Avocatul: Să câştig multe cazuri şi să am un BMW. Directorul: Să menţin întreprinderea cu CÂŞTIGURI din ce în ce mai mari. Sportivul: SĂ CÂŞTIG faimă şi recunoaştere mondială.

Grupul 2

Condamnatul la închisoare pe viaţă: Să merg LIBER pe străzi. Orbul: SĂ VĂD lumina soarelui. Surdul: SĂ AUD vântul. Mutul: Să pot SPUNE oamenilor cât de mult îi iubesc. Invalidul: SĂ ALERG într-o dimineaţă însorită. Persoana bolnavă de SIDA: Să pot TRĂI încă o zi.


Vezi diferenţa între cele două grupuri?


Cei din grupul 2 doresc lucruri pe care banii nu le pot cumpăra, cei din grupul 1 doresc bani şi renume, având deja lucrurile care nu se pot cumpăra cu bani. Este de necrezut cât de mulţi oameni cu bogăţii impresionante nu le apreciază şi consideră ”comoara lor” lucrurile care au un preţ şi pe care banii le pot cumpăra.


Bogăţia ta care este?


”Să trăieşti iubind, să trăieşti slujind”.

.:: sus ::.




Cei 1000 de căţeluşi


Nu răspunzi pentru chipul tău pe care îl ai, ci pentru ceea ce faci.

Se zice că demult, într-un sat mic şi îndepărtat, era o casă părăsită. Într-o zi, un căţeluş, căutând adăpost pentru a se ascunde de soare, s-a strecurat printr-o crăpătură a uneia dintre uşile casei. A urcat încet scările vechi de lemn. Sus a dat peste o uşă întredeschisă; încet, a intrat în încăpere. Spre surprinderea lui, şi-a dat seama că în cameră mai erau încă 1000 de căţeluşi care-l priveau fix aşa cum îi privea şi el pe ei. Căţeluşul a început să dea din coadă şi să ciulească urechile puţin câte puţin. Şi ceilalţi căţeluşi au făcut la fel. Mai apoi a zâmbit şi a lătrat vesel la unul dintre ei. Căţelul s-a mirat să vadă că toţi cei 1000 de căţeluşi îi zâmbeau şi ei şi lătrau cu bucurie înspre el! Când a ieşit din cameră şi-a spus în sinea lui: ”Ce loc frumos! O să mai vin pe aici să-i vizitez!” După un timp, un alt căţeluş fără stăpân a intrat în acelaşi loc.

Dar, spre deosebire de primul, acesta, când i-a văzut pe cei 1000 de căţei, s-a simţit ameninţat pentru că îl priveau într-un mod agresiv. Pe urmă a început să mârâie; imediat a observat că şi cei 1000 de căţeluşi mârâiau la el. A început să latre cu furie; ceilalţi 1000, la fel. Când a ieşit din cameră, căţeluşul şi-a zis: ”Ce loc îngrozitor! Nu mai vin niciodată aici!” În faţa casei se afla un vechi indicator pe care scria: ”Casa celor 1000 de oglinzi”.

”Toate feţele din lume sunt oglinzi”. Decide ce chip vei arăta şi aşa vei fi şi pe dinăuntru.

Lucrurile cele mai frumoase din lume nu se văd şi nici nu se ating, se simt doar cu inima.

Mai întâi trebuie să plouă ca apoi să apară curcubeul!

.:: sus ::.




Iubire necondiţionată


Aceasta este o poveste istorisită de un soldat care s-a putut întoarce acasă după ce a luptat în războiul din Vietnam. Vorbea la telefon cu părinţii din San Francisco.

- Mamă, tată, mă întorc acasă, dar vreau să vă rog ceva: voi veni cu un prieten care mi-ar plăcea să rămână la noi.

- Bineînţeles. Ne-ar face plăcere să-l cunoaştem.

- Dar trebuie să ştiţi ceva… El a fost rănit în război. A călcat pe o mină şi a pierdut un picior şi o mână. Nu are unde să meargă şi vreau să locuiască împreună cu noi.

- Îmi pare rău, fiule, să aud aşa ceva. Poate reuşim să găsim un loc unde să poată rămâne.

- Nu, mamă, tată, eu vreau să stea la noi.

- Fiule, i-a zis tatăl, nu ştii ce ne ceri. Cineva atât de limitat din punct de vedere fizic poate fi o adevărată povoară pentru noi. Avem vieţile noastre de trăit şi nu putem accepta în familia noastră pe cineva aflat în această stare. Eu cred că ar trebui să te întorci acasă şi să uiţi de omul acesta. Va găsi el un mod de viaţă de unul singur.

În acel moment, tânărul a închis telefonul. De atunci, părinţii nu au mai auzit de el. Câteva zile mai târziu au primit un telefon de la poliţia din San Francisco. Fiul lor murise pentru că a căzut de pe o clădire, aşa li s-a spus. Poliţia credea că era vorba de o sinucidere. Părinţii, distruşi de veste, au zburat la San Francisco şi au fost duşi la morga oraşului pentru a-l identifica pe fiul lor. L-au recunoscut, dar spre disperarea lor, au descoperit ceva ce nu ştiau, fiul lor avea doar o mână şi un picior.

Părinţii din această povestire sunt mulţi dintre noi. Găsim că este foarte simplu să-i iubim pe oamenii frumoşi pe dinafară sau pe cei simpatici, şi nu ne plac cei care ne fac să simţim un anumit disconfort sau ne fac să ne simţim incomod. Preferăm să stăm departe de persoanele care nu sunt foarte prezentabile sau frumoase şi inteligente ca noi.

Din fericire, există cineva care nu ne tratează în felul acesta. Cineva care ne iubeşte foarte mult, care totdeauna ne va primi în familia sa, indiferent de stadiul de degradare fizică sau mentală în care ne aflăm. În această seară, înainte de a te duce la culcare, spune o rugăciune lui Dumnezeu pentru ca El să-ţi dea forţa să poţi accepta pe fiecare aşa cum este şi să te ajute să fii mai înţelegător cu aceste persoane care sunt altfel decât noi.

.:: sus ::.




Cercul celor 99


Era odată un rege foarte trist care avea un servitor care era tot timpul foarte fericit. În fiecare dimineaţă, venea să aducă micul dejun şi să-l trezească pe rege, cântând şi fredonând cântecele vesele de juglares. Un zâmbet îi apărea pe chipul destins şi atitudinea lui faţă de viaţă era tot timpul senină şi veselă.

Într-o zi, regele a trimis pe cineva să-l cheme.

- Pajule, i-a zis, care este secretul tău?

- Care secret, Maiestate?

- Secretul veseliei tale?

- Nu este nici un secret, alteţă.

- Nu mă minţi, pajule. Am trimis să li se taie capul unora pentru jicniri mai mici decât o minciună.

- Nu vă mint, alteţă, nu am nici un secret.

- Ei? De ce? Maiestate, nu am motiv să fiu trist. Alteţa voastră mă onorează, îngăduindu-mi să Vă slujesc. Am nevasta mea şi copiii mei, trăim într-o casă pe care ne-a dat-o Curtea, avem îmbrăcăminte şi mâncare şi, în plus, alteţa voastră mă onorează din când în când cu câteva monede ca să ne facem diverse bucurii. Cum să nu fiu fericit?

- Dacă nu-mi zici chiar acum secretul, îţi voi tăia capul, a zis regele. Nimeni nu poate fi fericit pentru asemenea motive.

- Dar, Maiestate, nu e nici un secret. Nimic nu mi-ar face mai mare plăcere decât să vă fac pe plac, dar nu este nimic de ascuns.

- Pleacă, pleacă înainte de a-l chema pe călău!

Slujitorul a zâmbit, a făcut o reverenţă şi a ieşit din încăpere.

Regele era nebun de furie. Nu a reuşit să înţeleagă cum slujitorul era fericit trăind din mila altora, Îmbrăcându-se cu haine purtate şi mâncând ce rămânea de la curteni. Când s-a calmat, l-a chemat pe cel mai înţelept dintre consilieri şi i-a povestit despre conversaţia avută de dimineaţă.

- De ce este el atât de fericit?

- Ah, Maiestate, ceea ce se întâmplă este că el este în afara cercului.

- În afara cercului?

- Da, chiar aşa.

- Şi asta îl face fericit?

- Nu, Maiestate, asta nu îl face nefericit.

- Stai că nu înţeleg, să fii în cerc te face nefericit?

- Da, aşa e.

- Şi cum a ieşit?

- Nici nu a intrat.

- Ce fel de cerc este acesta?

- Cercul celor 99.

- Chiar că nu mai înţeleg nimic.

- Singurul mod de a înţelege este de a-ţi demonstra prin fapte.

- Cum?

- Făcându-l pe slujitorul tău să intre în cerc.

- Bine. Să-l obligăm să intre.

- Nu, Alteţă, nimeni nu poate obliga pe nimeni să intre în cerc.

- Atunci trebuie să-l păcălesc.

- Nu este cazul, Maiestate. Dacă îi dăm ocazia, o să intre el singur.

- Singur? Dar el nu-şi va da seama că o să fie nefericit?

- Ba da, îşi va da seama.

- Atunci nu va intra!

- Nu va avea de ales.

- Vrei să spui că el îşi va da seama de nefericirea pe care i-ar cauza-o intrarea în acest cerc ridicol şi totuşi, va intra în el şi nu va mai putea ieşi?

- Exact aşa, Maiestate. Eşti dispus să pierzi un slujitor excelent pentru a înţelege structura cercului?

- Da.

- Bine, în noaptea asta voi veni să te caut. Trebuie să ai pregătit un săculeţ din piele cu 99 de monede de aur, nici mai mult, nici mai puţin de 99.

- 99. Ce altceva? Să-mi iau şi gărzile, dacă o fi nevoie?

- Nimic mai mult decât săculeţul din piele. Maiestate, ne vedem la noapte...

Aşa a fost. În noaptea aceea, înţeleptul s-a dus la rege. Au trecut împreună prin curtea interioară a palatului şi s-au ascuns aproape de casa slujitorului. Acolo au aşteptat zorile. Când în casă s-a aprins prima lumânare, înţeleptul a luat sacul şi i-a lipit o hârtie pe care scria: ”Comoara asta este a ta. Este premiul pentru că eşti un om bun. Bucură-te de ea şi nu povesti nimănui cum ai găsit-o”. Când a ieşit pajul, înţeleptul şi regele îl urmăreau din ascunzătoare ca să vadă ce avea să se întâmple. Servitorul a văzut sacul, a citit hârtia, a scuturat sacul, şi când a auzit un clinchet metalic, s-a cutremurat, a strâns sacul la piept, a privit în toate părţile şi a închis uşa. Regele şi înţeleptul s-au sprijinit de fereastră ca să vadă scena. Slujitorul a aruncat tot ce era pe masă; a lăsat doar lumânarea. S-a aşezat şi a golit sacul pe masă. Nu-şi putea crede ochilor. Era un munte de monede de aur! El, care nici măcar nu a atins vreodată vreo monedă din asta, avea acum un munte de monede pentru el. Slujitorul le atingea, le făcea grămadă, le mângâia, şi se uita la ele cum străluceau la lumina lumânării. Le aduna şi le împrăştia, făcea fişicuri din monede. Şi jucându-se, a început să facă turnuleţe de câte 10 monede. Un turnuleţ, două, trei, patru, cinci… până a ajuns la 10, 20, 30 …. Până a făcut şi ultimul turnuleţ: 99 de monede! A privit cu atenţie pe masă, căutând şi ultima monedă; pe jos; în săculeţ… . ”Nu se poate”, s-a gândit. A pus ultimul turnuleţ lângă celelalte pe masă şi a văzut că era mai mic. ”M-au furat – a strigat – m-au furat, nenorociţii!” S-a uitat din nou pe masă, pe jos, în sac, în haine, prin buzunare, a mutat mobila, dar nu a găsit ce căuta. Pe masă, parcă să-i facă în ciudă, un turnuleţ strălucitor îi aducea aminte că sunt doar 99 de monede de aur, doar 99. 99 de monede. ”Sunt mulţi bani - şi-a zis. Dar îmi lipseşte o monedă. Nouăzeci şi nouă nu este un număr complet. O sută este un număr complet, dar nouăzeci şi nouă, nu”. Regele şi consilierul său priveau pe fereastră. Faţa slujitorului nu mai era aceeaşi, era încruntat şi cu trăsături rigide, ochii i se făcuseră mici şi cu riduri, iar gura avea o expresie teribilă.

Slujitorul a pus monedele în săculeţ şi, privind peste tot, să vadă dacă-l vede cineva, a ascuns săculeţul între lemne. A luat hârtie şi peniţă şi s-a aşezat să facă nişte calcule. Cât timp ar trebui să economisească pentru a obţine a suta monedă? Tot timpul vorbea singur cu voce tare. Era dispus să muncească mult ca s-o obţină. Şi după aceea, poate nu trebuia să mai muncească mult. Cu o sută de monede de aur, eşti un om bogat. Cu o sută de monede poţi trăi liniştit. A făcut calculul. Dacă muncea şi câştiga salariul şi ceva în plus câteodată, în unsprezece sau doisprezece ani putea să adune cât era necesar. A făcut socoteala: adunând munca pe care o făcea prin sat cu cea a soţiei, în şapte ani putea să adune banii. Era prea mult timp! Poate reuşea să ducă în sat ce le rămânea de la masă în fiecare seară şi să vândă pe câteva monede. De fapt, cu cât mâncau mai puţin, cu atât mai multă mâncare aveau de vânzare. Să vândă… să vândă… Începuse să i se facă cald. Ce să facă cu atâtea haine de iarnă, la ce-ţi trebuie mai mult de o pereche de pantofi? Era un sacrificiu, dar în patru ani de sacrificiu avea să ajungă la moneda de aur.

Regele şi înţeleptul s-au întors la palat. Slujitorul intrase în cercul celor 99. În lunile următoare îşi urmă planurile aşa cum le gândise în acea noapte. Într-o dimineaţă, slujitorul a intrat în camera regală bătând în uşi, bombănind de mama focului.

- Ce-i cu tine? l-a întrebat regele cu calm.

- Nimic, nimic.

- Până nu demult, râdeai şi cântai tot timpul.

- Îmi fac treaba, nu? Ce ar dori alteţa voastră, să fiu şi slugă şi bufon în acelaşi timp?

Nu a trecut mult până ce regele l-a dat afară pe servitor. Nu era plăcut să ai un slujitor care să fie tot timpul prost dispus.

Dumneavoastră şi cu mine şi cu toţii am fost educaţi în această psihologie: tot timpul ne lipseşte ceva pentru a fi mulţumiţi, şi doar aşa ne putem bucura de ceea ce avem. Prin urmare, am fost învăţaţi că fericirea trebuie să aştepte până ce noi reuşim să completăm ce ne lipseşte. Şi cum tot timpul ne lipseşte câte ceva, ne întoarcem de unde am plecat şi niciodată nu ne putem bucura de viaţă. Dar ce-ar fi dacă ne-am dezmetici şi ne-am da seama că cele 99 de monede ale noastre reprezentă sută la sută din comoară, că nu ne lipseşte nimic, că nimeni nu a luat ceva de la noi, că întreaga comoară poate fi alcătuită la fel de bine din 99 ca şi din 100 de monede, că totul nu e decât o capcană, o nerozie în calea noastră care ne face să ne purtăm prosteşte, ajungând să fim obosiţi, prost dispuşi, nefericiţi sau resemnaţi. O capcană care ne determină să trudim în mod automat şi totul să fie la fel… tot timpul la fel! Câte lucruri s-ar schimba dacă am putea să ne bucurăm de comorile noastre aşa cum sunt.

.:: sus ::.




O lecţie a tatălui meu


Familia noastră s-a ocupat mereu de afaceri. Cei şase fraţi ai mei şi cu mine lucram la afacerea tatălui meu în Mott, Dakota de Nord, un mic orăşel în mijlocul colinelor. Am început să muncim făcând diverse treburi: ştergeam praful, aranjam şi împachetam rafturile, după care am avansat şi am ajuns să servim clienţii. În timp ce munceam şi observam, am învăţat că a munci e mai mult decât o problemă de supravieţuire sau de a vinde.

Îmi aduc aminte în special de o lecţie. Eram în clasa a şaptea şi cu puţin înainte de Crăciun lucram după–amiază organizând secţiunea de jucării. Un copil de cinci-şase ani a intrat în magazin. Purta un palton vechi, maro, cu manşetele murdare şi cusute, avea părul vraişte, cu excepţia unui breton ce ieşea din creştetul capului, pantofii uzaţi, legaţi cu un singur şiret rupt. Toate acestea mi-au dat de înţeles că era un copil sărac, prea sărac ca să poată cumpăra ceva. A examinat cu grijă secţiunea de jucării, lua câte una şi cu multă grijă o punea înapoi la locul ei.

Tata a intrat şi s-a adresat copilului. În timp ce îl întreba cu ce îl putea ajuta, ochii săi albaştri ca de oţel au zâmbit, iar în obraji i s-au format gropiţe. Acesta a răspuns că era în căutarea unui cadou pentru fratele său. M-a impresionat faptul că tata îl trata cu acelaşi respect cu care ar fi tratat un adult. I-a spus să nu se grăbească şi să privească tot, iar copilul aşa a făcut. După douăzeci de minute, copilul a luat cu grijă un avion de jucărie, s-a îndreptat spre tatăl meu şi i-a zis:

- Cât costă jucăria aceasta, domnule?

Iar tatăl meu l-a întrebat:

- Cât ai?

Copilul a întins mâna şi a deschis-o. Din cauza faptului că strânsese monedele în pumn, mâna îi era plină de linii umede de jeg. Avea două monede de zece, una de cinci şi doi cenţi – douăzeci şi şase de cenţi. Preţul avionului ales era de trei dolari şi nouăzeci şi opt de cenţi.

- Aproape atât costă – a zis tatăl meu – facem afacerea.

Parcă îl aud. În timp ce împachetam cadoul, m-am gândit la ceea ce văzusem. După ce copilul a ieşit din magazin, nu mai vedeam paltonul murdar şi cârpit, părul vâlvoi şi nici şiretul rupt. Ceea ce am văzut a fost un copil radiind de fericire, care ţinea în mână o comoară.

.:: sus ::.




Secretul fericirii


Cu mulţi ani în urmă, trăia în India un înţelept despre care se spunea că păstra, într-un cufăr fermecat, un mare secret care îl făcea să fie un învingător în toate aspectele vieţii sale, motiv pentru care era considerat bărbatul cel mai fericit din lume.

Mulţi regi, invidioşi, îi ofereau putere şi bani şi au încercat chiar să îl fure pentru a obţine cufărul, dar totul era în zadar. Cu cât încercau mai mult, cu atât erau mai nefericiţi, pentru că invidia nu îi lăsa să trăiască. Vremea se scurgea şi înţeleptul era pe zi ce trecea mai fericit. Într-o zi, a venit în faţa lui un copil şi i-a zis:

- Domnule, şi eu vreau să fiu imens de fericit ca dumneata. De ce nu îmi arătaţi ce trebuie să fac ca să găsesc fericirea?

Înţeleptul, văzând simplitatea şi puritatea copilului, i-a spus:

- Ție îţi voi arăta secretul pentru a fi fericit. Vino cu mine şi fii foarte atent! De fapt, sunt două cufere unde ţin secretul fericirii. Acestea sunt: mintea şi inima mea. Şi marele secret nu e altul decât o serie de paşi pe care trebuie să îi urmezi de-a lungul vieţii.

Primul este să ştii că există prezenţa lui Dumnezeu în fiecare lucru şi de aceea trebuie să iubeşti şi să îi mulţumeşti pentru toate lucrurile pe care le ai şi care ţi se întâmplă.

Cel de-al doilea este să te iubeşti pe tine însuţi şi în fiecare zi, când te trezeşti şi când te culci, trebuie să afirmi: eu sunt important, eu valorez, eu sunt capabil, sunt inteligent, sunt afectuos, aştept mult de la mine, nu există obstacol peste care să nu pot trece. Acest pas se numeşte creşterea încrederii în sine.

Al treilea constă în a pune în practică tot ce spui că eşti: adică, dacă tu crezi că eşti inteligent, acţionează inteligent; dacă te gândeşti că eşti capabil, fă ceea ce îţi propui; dacă te gândeşti că eşti afectuos, exprimă-ţi afecţiunea; dacă tu crezi că nu există obstacole pe care să nu le poţi trece, atunci stabileşte-ţi scopuri în viaţă şi luptă pentru ele până când le atingi. Acest pas se numeşte motivaţie.

Al patrulea pas este să nu invidiezi pe nimeni pentru ceea ce are sau pentru ce este; el şi-a atins scopul! Atinge-le şi tu pe ale tale!

Cel de-al cincilea pas este să nu păstrezi în inima ta ranchiună nimănui; acest sentiment nu te va lăsa să fii fericit; lasă legile lui Dumnezeu să facă dreptate, iar tu…, iartă şi uită!

Pasul şase constă în a nu lua lucrurile care nu-ţi aparţin. Aminteşte-ţi că, în conformitate cu legile naturii, mâine îţi vor lua şi ţie ceva mai de preţ.

Al şaptelea pas este să nu maltratezi pe nimeni; toate fiinţele pământului au dreptul de a fi respectate şi iubite.

Şi ultimul, să te trezeşti mereu cu zâmbetul pe buze, să observi în jurul tău şi să descoperi în fiecare lucru partea bună şi frumoasă. Gândeşte-te cât eşti de norocos să ai tot ce ai! Uită-te la persoane, descoperă-le calităţile şi oferă-le secretul pentru a triumfa! Astfel vor fi fericite.

După cum puteţi vedea, ceea ce regii şi cei puternici îşi doreau, se afla la îndemâna lor.

.:: sus ::.




Istoria celor două oraşe


Un călător care se apropia de un mare oraş a întrebat o femeie ce se afla pe marginea drumului:

- Cum sunt oamenii din acest oraş?

- Cum erau oamenii acolo de unde vii? l-a întrebat femeia, la rândul său.

- Oribili – a răspuns călătorul. Meschini. Nu te puteai încrede în ei. Detestabili în toate privinţele.

- A! – a exclamat femeia. Acelaşi lucru îl vei întâlni şi în oraşul spre care te îndrepţi.

Imediat după ce a plecat primul călător, un altul s-a oprit şi a întrebat de oamenii care locuiesc în acel oraş din apropiere. Din nou, femeia l-a întrebat pe călător de oamenii oraşului de unde venea.

- Erau oameni minunaţi, oneşti, muncitori şi extrem de generoşi. Îmi pare rău că a trebuit să plec – a spus ce de-al doilea călător.

Femeia cea înţeleaptă i-a spus:

- Acelaşi lucru îl vei întâlni şi în oraşul spre care te îndrepţi.

În anumite situaţii nu vedem lucrurile aşa cum sunt ele, ci le vedem în funcţie de cum suntem noi.

.:: sus ::.




Avansează


Se povesteşte că un grup de marinari a băut toată noaptea pe o insulă din apropierea portului. În zori, au plecat în larg pe întuneric. Erau băuţi. S-au urcat în barca la care abia au putut ajunge. Cu greu, în zori, au început să vâslească şi, când a răsărit soarele, unul dintre ei şi-a dat seama că nu dezlegase barca!

De câte ori nu facem eforturi pentru a ne îmbunătăţi viaţa, dar uităm că pentru a avansa avem nevoie de ceva mai mult decât de bunăvoinţă. Pentru a putea merge înainte trebuie să dăm drumul proptelilor care ne ţin legaţi de port. Există multe piedici care ne pot trage înapoi. Ura, ranchiuna, durerea, tristeţea, apatia, lenea şi multe alte pericole la care suntem expuşi zilnic. Dacă vrem să avansăm, trebuie să ne eliberăm de toate aceste lucruri care, într-o formă sau alta, ne împiedică să ne apropiem de Dumnezeu.

Nu-ţi epuiza forţele vâslind fără să fi dat drumul funiei care te ţine legat de ţărm; foloseşte-ţi toată puterea pentru a ierta, pentru a te ridica, a te însufleţi şi apoi mobilizează-ţi forţele pentru a avansa.

Şi dacă simţi de mult timp în inimă că ceva ar lipsi din viaţa ta, ceva ce îţi doreşti să fi făcut, pe care încă nu l-ai făcut, dar nici nu ştii ce este, caută-l, îndeplineşte-l!

Dacă simţi că, în ciuda faptului că ai o slujbă, o familie, o maşină, chiar prosperitate, şi ceva îţi lipseşte, acel ceva este Dumnezeu care te cheamă să îl slujeşti. Este Dumnezeu care te cheamă să avansezi spre El. Nu mai aştepta, caută chiar azi Biserica şi ajutorul Domnului! Caută un grup, o parohie şi începe să suplineşti spaţiul din viaţa ta pe care numai Dumnezeu îl poate umple. Şi atunci vei fi împlinit pe deplin. Hai să mergem, AVANSEAZĂ!

.:: sus ::.




Iubeşte cât încă eşti în viaţă!


Doi prieteni s-au întâlnit la o cafea şi unul îi povestise celuilalt, parcă plângându-se:

- Mama mă sună mult şi îmi cere să mă duc să vorbesc cu ea. Eu mă duc rar şi câteodată simt că mă deranjează felul ei de a fi. Știi cum sunt bătrânii. Povestesc aceleaşi lucruri la nesfârşit. În plus, am mereu obligaţii: cu serviciul, cu prietenii ...

- Eu în schimb, - a spus colegul său, - vorbesc mult cu mama mea. De fiecare dată când sunt trist, mă duc la ea. Când mă simt singur, când am o problemă şi am nevoie să mă întărească, apelez la ea şi mă simt mai bine!

- Măi să fie – a răspuns celălalt. Eşti mai bun decât mine!

- Să nu crezi asta, sunt la fel ca tine – a răspuns cu tristeţe prietenul. Îmi vizitez mama la cimitir. A murit de ceva timp, dar cât a fost lângă mine, nici eu nu mă duceam să vorbesc cu ea şi gândeam la fel ca tine. Nu ştii cât îmi lipseşte prezenţa ei, cât îmi e de dor şi cât o caut acum, că a plecat dintre noi... dacă îţi foloseşte cu ceva experienţa mea, vorbeşte cu mama ta azi, cât încă o mai ai! Preţuieşte-i prezenţa evidenţiindu-i virtuţile pe care sigur le are şi încearcă să dai deoparte greşelile ei care, într-un fel sau altul, fac parte din propria-i fiinţă. Nu aştepta să ajungă într-un cimitir! Acolo, reflectând, te va durea până în străfundul sufletului, pentru că vei înţelege că niciodată nu vei mai putea face ceea ce ai lăsat pe mai târziu. Va fi un gol pe care nu vei mai putea niciodată să îl umpli - ce mi s-a întâmplat mie!

În maşină, se gândea la cuvintele prietenului său. Când a ajuns la birou, i-a spus secretarei sale: fă-mi legătura, te rog, cu mama mea! Nu voi răspunde la alte apeluri şi modifică-mi şi agenda pentru că e foarte posibil să-i dedic ei ziua de azi.

Crezi că asta e valabil numai pentru părinţi? Din păcate, nu! Întotdeauna subapreciem dragostea şi prietenia pe care alte persoane ni le oferă! În anumite ocazii le pierdem, pentru că nu ştim cât de importante sunt, până când încetează să ne mai fie alături.

.:: sus ::.




Primul din clasă


Directorul unei şcoli elementare a intrat într-o clasă şi, după ce a salutat-o pe învăţătoare şi pe elevi, i-a întrebat:

- Care dintre voi este primul în clasă?

Toţi au arătat spre Ionel. Atunci, directorul l-a întrebat pe băiat din diferite materii şi Ionel a răspuns cu promptitudine şi siguranţă la toate întrebările.

Directorul era fericit pentru el şi i-a încurajat pe ceilalţi să fie atenţi la explicaţii şi să înveţe pentru a deveni asemenea colegului. Învăţătoarea a intervenit şi a spus:

- Da, este adevărat. Ionel este cel mai bun, dar mai este un copil, Francisc, care este foarte bun într-un alt fel: chiar dacă nu întotdeauna înţelege imediat ceea ce explic, chiar dacă are dificultăţi la istorie şi la geografie şi mai face încă unele greşeli gramaticale, este totuşi primul când trebuie făcut un serviciu, să refacă pacea între colegi când este ceva în neregulă, să dea din timpul şi din energia sa pentru a-l ajuta pe Mihai care este nevoit de două luni să folosească o pereche de cârje. Și, apoi, este mereu senin, amabil şi zâmbitor.

Directorul s-a bucurat şi pentru Francisc şi, ieşind din clasă, s-a gândit în sine că există şi un alt fel de primat care nu trebuie subevaluat. S-a întors şi, apărând la uşa clasei, le-a spus elevilor:

- Copii, dacă nu puteţi fi buni ca Ionel, încercaţi să fiţi toţi buni ca Francisc. Vă urez aceasta din inimă.

.:: sus ::.




Puii de papagal


Pe un copac din pădure era un cuib de crenguţe şi paie. În cuib, se născuseră de puţin timp doi pui de papagal; şi mama îi acoperea cu penele ei moi. Dar, într-o zi, în timp ce mama era plecată în căutare de mâncare pentru cei doi pui, iată că apar vânătorii: arme încărcate şi mişcări de bandiţi.

Unul dintre ei s-a urcat pe copac ca să ia cei doi pui din cuib; unul dintre papagali a reuşit să scape, dar celălalt a fost prins şi acei braconieri l-au luat cu ei.

Mama când s-a întors, a găsit cuibul gol; a început să plângă şi a umplut pădurea de jale. Sărmana mamă!...

Ce s-a întâmplat între timp cu cei doi pui? Cel prins a fost pus într-o cuşcă şi a învăţat să vorbească; celălalt, târându-se cum a putut încoace şi încolo prin pădure, s-a întâmplat să ajungă aproape de coliba unui ascet bătrân, care l-a luat, l-a dus în chilia sa şi l-a crescut cu grijă. Şi când eremitul se ruga cu glas tare sau primea un călător, pasărea drăgălaşă repeta cuvintele sale, mai întâi bâlbâindu-se confuz, apoi cu o mai mare perfecţiune.

S-a întâmplat ca, într-o zi, regele, traversând cu calul pădurea, s-a rătăcit. A ajuns în apropierea locuinţei vânătorilor; şi papagalul, observându-l, a început să strige:

- Prindeţi-l! Hai! Ucide-l, omoară-l!

Regele, speriat, a sărit pe cal şi a fugit în galop.

Merge şi merge; a ajuns la chilia eremitului. Şi iată că un alt papagal, aşezat pe un copac din apropiere, observându-l, a început să spună:

- O, sărmanul! Cred că eşti obosit. Vino, vino. Intră, întăreşte-te şi odihneşte-te puţin. Aici eşti ca la tine acasă.

Uimit, regele a coborât de pe cal, în timp ce la uşa colibei s-a arătat eremitul. S-au salutat cu amabilitate.

- Nu foarte departe de aici, a spus regele, am găsit un alt papagal; dar acela avea un limbaj cu totul diferit de acesta: nu făcea decât să înjure şi să ameninţe. Acesta, însă, are numai cuvinte amabile.

- Totuşi, sunt fraţi, a spus eremitul.

- Atunci de unde diferenţa asta de limbaj? A întrebat regele. De ce unul este bun, iar celălalt este rău?

- Papagalii nu sunt nici răi nici buni. A spus eremitul. Învaţă să repete cuvintele pe care le aud mai des. Şi… nu credeţi, Maiestate, că aşa se întâmplă, oarecum, şi cu oamenii?

.:: sus ::.




Înţeleptul indian


Un înţelept indian avea un prieten drag care locuia la Milano. Se cunoscuseră în India, unde italianul se dusese cu familia într-o călătorie turistică. Indianul le fusese italienilor ghid, ducându-i prin locurile cele mai reprezentative ale pământului său.

Recunoscător, prietenul milanez l-a invitat pe indian acasă la el. Voia să-l răsplătească arătându-i oraşul său. Indianul nu prea voia să plece, dar, în cele din urmă, a cedat în faţa insistenţelor prietenului milanez şi, într-o zi, a coborât din avion la Malpensa.

A doua zi, milanezul şi indianul se plimbau prin centrul oraşului. Indianul, cu chipul său de culoarea ciocolatei, cu barba neagră şi turbanul galben, atrăgea privirile trecătorilor şi milanezul mergea plin de mândrie că are un prieten exotic.

La un moment dat, în piaţa San Babila, indianul s-a oprit şi a spus:

- Auzi şi tu ce aud eu?

Milanezul, puţin dezorientat, a întins urechea cât a putut, dar a recunoscut că nu aude nimic altceva decât zgomotul traficului din oraş.

- În apropiere este un greier care cântă, a continuat indianul sigur pe sine.

- Greşeşti, a răspuns milanezul, aud numai zgomotul din oraş. Şi apoi, gândeşte-te dacă sunt greieri pe aici.

- Nu greşesc. Aud cântecul unui greier, a accentuat indianul şi a început hotărât să caute printre frunzele unor copaci.

După puţin timp, i-a arătat prietenului care-l privea neîncrezător o insectă mică, un greier splendid care a început să îi privească atent pe cei care i-au tulburat concertul.

- Ai văzut că era un greier? A spus indianul.

- Ai dreptate, prietene, a recunoscut milanezul, voi indienii aveţi un auz mult mai fin decât noi, albii…

- De această dată tu greşeşti, a zâmbit înţeleptul indian. Fii atent… Indianul a scos din buzunar o monedă şi a lăsat-o să cadă pe trotuar. Imediat patru sau cinci persoane şi-au întors privirea într-acolo.

- Ai văzut? A explicat bătrânul. Această monedă a făcut un zgomot mai mic decât greierul. Totuşi, ai observat câţi albi l-au auzit?

.:: sus ::.




Înţelepciunea vulturului


Vulturul este pasărea cea mai longevivă a speciei sale. Ajunge să trăiască până la 70 de ani, dar ca să ajungă la vârsta aceasta, la 40 de ani trebuie să ia o decizie foarte serioasă şi dificilă.

La 40 de ani, ghearele lui sunt strânse şi flexibile şi nu reuşeşte să-şi apuce prada pentru a se hrăni. Ciocul lui lung şi ascuţit se înconvoaie spre piept. Aripile sunt îmbătrânite şi grele, iar penele groase. Să zboare devine dintr-o dată extrem de greu! Atunci, vulturul nu mai are decât două alternative: să moară sau să înfrunte un dureros proces de înnoire care va dura 150 de zile. Acest proces constă în zborul pe culmile unui munte; trebuie să rămână acolo, într-un cuib aproape de un zid mare, unde să nu trebuiască să zboare. După ce a găsit acest loc, vulturul începe să dea în perete cu ciocul până reuşeşte să şi-l smulgă. Pe urmă, trebuie să aştepte să-i crească un cioc nou cu care va desprinde rând pe rând toate ghearele. Când noile gheare vor începe să crească, va trebui să desprindă cu ele toate penele vechi. După cinci luni, iese pentru a-şi face zborul de înnoire şi mai trăieşte încă 30 de ani.

În vieţile noastre, de multe ori trebuie să ne adăpostim pentru o anumită perioadă de timp şi să începem un proces de reînnoire; pentru a ne continua zborul spre victorie, trebuie să ne desprindem de obiceiuri, tradiţii şi amintiri care ne-au provocat durere. Doar aşa, eliberaţi de greutatea trecutului, putem să ne bucurăm de rezultatul valoros pe care-l aduce cu sine o reînnoire.

.:: sus ::.




Esenţa succesului


Câteodată credem că succesul stă în faimă şi bogăţie. Nu este aşa.

Succesul stă în mâinile celui care trăieşte fericit, celui care a iubit şi a râs mult şi a reuşit să merite respectul celor mari şi celor mici.

Persoana care are succes este aceea care mereu i-a respectat pe oameni şi natura şi a ştiut să vadă partea bună în tot şi în toate.

Să ai succes înseamnă să fii capabil să dai ce e mai bun din tine.

.:: sus ::.